Domnul este aproape

Textul de mai sus nu îndreptăţeşte acea cercetare de sine bazată pe temeri şi îndoieli, care nu are niciun temei în Cuvântul lui Dumnezeu. Judecata de sine însă este o practică sfântă dintre cele mai benefice pentru credincios. Ea se bazează pe încrederea de nezdruncinat cu privire la mântuirea şi acceptarea noastră în Hristos.

Creştinul se judecă pe sine tocmai pentru că este creştin, nu ca să verifice faptul acesta. Dacă ar fi să mă cercetez pe mine însumi o mie de ani, tot n-aş găsi în mine altceva decât o făptură ruinată, dezgustătoare, pe care Dumnezeu a dat-o deoparte şi pe care sunt chemat să o consider „moartă“. Cum aş putea să găsesc vreo dovadă liniştitoare în urma unei asemenea examinări? Imposibil! Dovezile creştinului nu se găsesc în firea sa ruinată, ci în Hristos cel înviat; şi cu cât va termina cu sine însuşi şi se va preocupa cu Hristos, cu atât mai fericit şi mai sfânt va fi. Creştinul se judecă pe sine, căile lui, obiceiurile, gândurile, cuvintele şi faptele sale, pentru că ştie că este creştin, nu pentru că se îndoieşte de aceasta. Dacă se îndoieşte, nu poate judeca nimic. Cunoscând şi bucurându-se de harul mereu neschimbat al lui Dumnezeu, de eficacitatea divină a sângelui lui Isus şi de atotputernicia slujbei Sale de Avocat, credinciosul se poate judeca pe sine însuşi. Ideea omenească despre cercetarea de sine are la bază necredinţa. Perspectiva divină despre judecata de sine se bazează pe încrederea în Hristos.